Am scris de curand o alta "chestie" si ma gandeam la cat de ciudati suntem noi, in general, uneori. Bine, daca majoritatea nu se simte, ma refer la cativa.
"Imi vorbeste. Nu stiu ce, nu il mai ascult, am pierdut de ceva timp firul. Oricum nu inteleg nimic din ce zice. Dar ascultandu-i vocea, vorbind, soptind, strigand, imi creste nevoia de cearta, de contradictie.
Acum stau la geam si ma uit la lume, cu spatele la el. Ii aud vocea acuzandu-ma si zgomotul facut de tramvaiul care trece la distanta de o strada. Oamenii se misca in fata-mi, umbla si alearga ca niste nebuni lacomi. Masinile pornesc din nou, dupa cateva secunde de asteptare in fata unui semafor, alearga pe sosea, fug una dupa alta.
Nimeni nu mai vorbeste acum, el si-a terminat monologul. Ma intorc si primul lucru pe care il vad sunt ochii lui verzi privindu-ma crud dar plini de misterul lui neinteles, totodata.
-Scuza-ma, ai zis ceva? Nu am fost atenta. ii spun, cerand o discutie aprinsa cu tonul meu prefacut".
Bine, si in "chestia" de mai sus apare elementul acela problematic al timpului, care aparea si in postarea precedenta, deoarece ma pune pe ganduri serios.
In fine, restul e aiurea.. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu