Succesiuni

Totul incepe cu aceleasi doua cuvinte: "de ce?". Si cu semnul intrebarii. Dar totusi... de ce eu? De ce nu pot sa tac? De ce e bine sau e rau? De ce sa nu renunt? De ce sa mint zambind? De ce am crezut? De ce am uitat? De ce trece timpul asa repede?
E ciudat, sa am in mine atata dragoste si sa trebuiasca sa ma abtin... E absurd, atata stapanire de sine.
Totul se stinge in clipa tradarii. Trecutul bantuie, prezentul doare iar viitorul ma condamna la noi sperante.Si aflu exact ce inseamna eternitatea iubirii atunci cand nu o pot impartasi cu cineva. Si ma cuprinde o singuratate fireasca si involuntara, ca un deja-vu. Stiu ce voi gandi, simt ce voi simti; ca o piesa stiuta de amandoi dar interpretata de fiecare dupa felul in care gandeste si dupa felul in care vrea. Dar acele ganduri, acele senzatii de retraire... inseamna cumva ca stiu sfarsitul?
Nu, sunt pe departe...
Atunci cand sunt mintita, il pierd. Suferinta e incomparabila si indescifrabila. Ca un val ce ma izbeste atunci cand vreau sa uit tot, dar automat imi amintesc fiecare detaliu. Dar eu stiu un lucru... stiu ca el m-a mintit. Asa ca, oricat de aproape sunt sa ma pierd si pe mine, ca si pe el, ma ridic hotarata.
Dar el are cui povesti. Are pe cine imbratisa. Iar eu, nu. Si asta face diferenta...
Furioasa ca mi-a furat fericirea daruita inlocuind-o cu depresie, devin insetata de mine, de trupul meu, de caldura mea...